In lumea tacerilor mele se nasc povesti… se ascund sentimente… se seamana ganduri si se strang apoi in buchete. In lumea tacerilor mele incap mai multe cuvinte decat ar putea vreodata sa rosteasca un om. In lumea tacerilor mele curg vise pe un fagas firesc, departe de orice invidie si la adapost de orice falsitate. De acolo vine cel mai frumos zambet!
In lumea tacerilor mele adorm amintiri leganate de dor si se trezesc bucurii din lucruri marunte. Acolo sunt eu, asa cum nu ma stii tu!
Te vad deseori cum cauti o cale sa patrunzi in lumea tacerilor mele… cum te tot invarti cautand o fisura… Ti-am lasat o portita prin verdele ochiului…
Mi-e dor de munte… mi-e dor de munte pan’ la lacrimi.
In urma cu mult timp am facut un pact cu muntele: el nu ma pierde si eu nu-l urasc pentru ce mi-a luat.
Mi-e dor de munte, mi-e dor de muntele meu pe care l-am lasat in urma. Cand spun munte, nu ma refer la statiuni cu hoteluri luxoase. Mie mi-e dor de cararile mele cu fosnete soptite printre copaci, mi-e dor de inaltimile ametitoare, de haurile fara fund a caror simpla priveliste iti fac inima sa pompeze adrenalina in tot corpul, mi-e dor de mirosul de verde crud, de linistea impietrita pe frunti de uriasi, mi-e dor de cana cu vin fiert, sorbita in fata focului, de cantecul de chitara, de imbratisarea muta si trista, mi-e dor de tandrete si de linistea grea sub ploaia de stele. Mi-e dor de betia de libertate in nemarginirea inaltimilor, mi-e dor de epuizarea fizica si de protectia bratelor dragi, mi-e dor de sentimentul eternitatii ratacita pe creste semete.
Prin gandul meu au inceput sa infloreasca culori, iar prin suflet mi se topesc banchize. Si norii au prins a se retrage si se vad stelutele cum fac cu ochiul. Nici umbrele nu indraznesc sa ma mai tulbure, fiindca tu te-ai postat drept paznic la poarta gandului bun.
Imi insiri agale secunde fara timp si , langa tine, zambetul imi amorteste de drag. Da-mi mana… promit sa nu mai fug! Nu fac pasi inainte, dar nici inapoi. Pentru o vreme… o sa raman pe loc. E-o stranie senzatie de bine langa tine.
Cu toata iarna dintre noi,
Cu tot oceanul de nimicuri…
Si dintre-atatea soapte-n doi
Si printre-atatea mii de chipuri:
P.S.: Daca maine n-ar mai fi, ti-as spune simplu si firesc: ….
Am tot ratacit intr-un intuneric fara noima, captiva intro tristete fara margini… pana intro zi, cand s-a intamplat ceva… si intunericul s-a spart in mii de cioburi. Inima mea a topit gheata ce-o tinea prizoniera si si-a revendicat dreptul la viata, la iubire. Si am inteles ca adevarata fericire vine din mine, adevaratul zambet are radacini adanc infipte in lumina din suflet si adevaratele vise se implinesc atunci cand dai voie sperantei sa-ti straluceasca in mii de stelute. Am inteles ca iubirea te gaseste atunci cand n-o mai cauti, ti se daruieste atunci cand nu mai ceri si creste atunci cand n-o mai ingradesti…
Si iubesc… iubesc cu patima totul: iubesc lumina, frumosul, iubesc liliacul, iubesc zambetele, iubesc bucuria ce tipa in ochi de copil, iubesc verdele, iarba, iubesc muntele mai mult ca marea, iubesc omul bun, iubesc omul care iubeste frumos, omul care traieste frumos, omul care daruieste din suflet, iubesc copiii, iubesc oamenii mari vesnic copii, iubesc adevarul, iubesc imbratisarile, sarutarile, soaptele in lumina lunii, puii de roua din zori de zi…. ah, iubesc atat de multe… dar, mai mult decat orice, te iubesc pe tine – cel care-mi usuci lacrimi si-mi starnesti zambete, care-mi daruiesti atat de mult si-mi ceri atat de putin.
Iubeste-ma seara, cand umbre tacute ma trag in lumea lor… iubeste-ma la miezul noptii, cand ma dezbrac de toate si ma ascund la pieptul tau… iubeste-ma-n zori, cand luceferi imi lucesc in priviri si-un zambet imi mijeste pe buza de sus… iubeste-ma la amiaza, cand ma predau celor marunte… dar cel mai adanc, iubeste-ma la apus… ca sa-mi aluneci in noapte fara sfasiere…
Si intre noi intepenesc secunde, pierdute-n infinit , iar vorbele se scurg in soapte. Mi-e dor de tine, de la inceput pana la sfarsit si-adorm tarziu cu palmele stranse a rugaciune. In vis imi apar, rand pe rand, o mie de pacate, imi mor repetat zambete de copii si nu-mi amintesc cand am inceput sa cad… si ma trezesc mereu inghetata si-o teama amara isi infige ghearele-n mine.
Ti-am trimis tie visele frumoase, ca sa-ti invat zambetul pe de rost. Si ca o adiere, iti alunec pe frunte si ti-o descretesc, iti alunec prin par si te linistesc, iti alunec prin minte si ma joc cu puii de ganduri si-ti tot alunec prin suflet … sa-ti trezesc mirari… Apoi ma-ntorc la mine, obosita… si c-o senzatie stranie ca te-as fi pierdut definitiv, incerc s-adorm pe partea stanga… dar bratul tau ma trage la piept si iti zambesc iar din cuibul ce parea gol…
P.S.: Esti de toate… esti totul si esti infinit… Sunt simpla, mica si nimic fara tine!
